Despartire

Un suflet al carui otel, rece acum, a fost calit in cele mai negre, mai adinci si mai clocotitoare suferinte i-a fost dat de catre Tine. Dar dupa trecerea prin purgatoriul despartirii, in care L-ai aruncat si din care s-a smuls cu zbateri care-i provocau o suferinta mai potrivita pentru armura unui titan decit pentru un biet om, ce-i mai ramine de temut? Priveste oceanul vietii ca un inviat din morti... prin proprie vointa. Si ridicindu-se se vede inconjurat de cea mai infricosatoare singuratate: abandonat pina si de zeii pe care ii venerase. Aceasta singuratate, care ar fi destramat fiinta altuia, il face pe acest nefericit salbatic sa-si lase capul pe spate, zguduit fiind de un ris demonic. Oh, tenebrele pe care le-a cunoscut...
Cu un zimbet inghetat pe chipu-i odinioara mingiiat de perlele buzelor tale, priveste..., spre locul care fusese cel mai cald din lume, spre locul unde harpiile cintau. Insa acolo unde inainte privea cu lacrimi de jar, astazi el priveste cu un azuriu ochi rece... Si ride de sine insusi si de lume. Ha, ha, ha! Dezgustatori prosti ce sintem...
Flacarile dragostei sale nebune, ramase singure acum, se rotesc intr-un virtej salbatic asemeni unor iele dezlantuite. Portile vintului, intocmai ca sufletul sau, se rup. Rinjind rece, purtind o sticlire inumana in privirea-i limpede, isi lasa bratul pe spada grea. Pentru a nu fi mistuit de furtuna de foc, va sti sa-i sfirtece capul cu o miscare scurta si nemiloasa... Aici, la marginea oceanului.
Iar unde a fost foc in inima sa va ramine cenusa. Doar marea ii va auzi singuraticii pasi departindu-se...

Asa grait-a Zarathustra.