Sunday, April 26, 2009


Despre bunul simt elementar si sistemul educational.

Unei vedete pop din alta tara i se cere sa "explice ce inseamna" o melodie de suflet pe care o cinta adesea. Raspunsul m-a dat pe spate: "Daca as explica ce inseamna, melodia si-ar pierde tot farmecul"! Cit bun simt!
Daca o simpla vedeta pop are aceasta mica buna cuviinta de a lasa o taina a sufletului imbracata in valul usor al misterului, fara sa o despoaie in public pentru un consult si o radiografie a sentimentului, cum de ditamai Ministerul Educatiei nu sesizeaza ca intrebarea adresata milioanelor de elevi de catre profesorul de romana "Ce a vrut poetul sa spuna prin aceste versuri?" este de o imbecilitate si de o grosolanie care pe mine m-a lasat perplex tot timpul.
Luam la intimplare aproape citeva versuri ale eternului Eminescu dintr-o poezie mai putin cunoscuta si de aceea parca si mai frumoasa: "Icoana si Privaz":

Copil, copilul nu e? voieste sa petreaca.
Ce caut eu cu ochii-mi, cu-a lor privire seaca?
Ce-i zic dumnezeire, si inger, stea si zeie,
Cind ea este femeie, si vrea a fi femeie?
Si totusi... Ah, odata, mi-a spus cu vorbe dulci:
- As vrea pe brat, aicea, tu capul tau sa-l culci,
Sa mingii a ta frunte, nefericit copil!

sau, pentru ca nu mai pot sa ma opresc acum (din aceeasi poezie):

De vrei ca toata lumea nebuna sa o faci,
In catifea, copila, in negru sa te-mbraci -
Ca marmura de alba cu fata ta rasari,
In boltile sub frunte lumina ochii mari
Si parul blond in caier si umeri de zapada -
In negru, gura-dulce, frumos o sa-ti mai sada!

si ultima parte, tot de acolo:

Visind astfel ia sama cu mine ca petreci,
Copil cu gura calda, cu picioruse reci.
Te-apropii, ma-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorba-ai vrea in fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu casti in fata-mi - acuma-nsa doresti,
Drept pret, sa-ti spun amoru-mi in versuri frantuzesti.
Idee! Si de bratu-mi atirni dulcele-ti brat.
Intorc spre tine capul, privesc fara de sat,
Cu gura de-al tau umar incet si trist soptesc:
- Esti prea frumoasa, Doamna, si prea mult te iubesc!

End of story! Ce mai e de comentat...? In fata poeziei nu ai ce sa comentezi. Singurul comentariu acceptabil e tacerea!
Cum de nu sesizeaza cretinii din Ministerul Educatiei niste lucruri elementare?!

Imi amintesc ca in clasa a XII-a ne-au (mi-au?) introdus o materie noua si oarecum exotica: Filozofia. Ce idee! Sa predai Filozofia, alaturi de Muzica, cea mai inalta forma a artei, unei clase de derbedei cu hormonii agitati prin intermediul unui singur manual in care se inghesuiau talmes-balmes nume sacre ale gindirii omenesti, clasificati in "curente". Dureros..."curente"! Doamne, ce-mi placea spectacolul idiot din fata mea! Era dulce-amar. Bietii filozofi, incolonati in "curente", erau indopati claie peste gramada in capul elevilor, care trebuiau apoi sa regurgiteze in fata profesorului, frinturi de lumina amputata, ceea ce tocisera ei, amaritii, invatind pe de rost niste texte pe care le debitau ca ratele care vomita. De parca Filozofia se poate toci! Sau Muzica!
Imi amintesc apoi ca am dat la o facultate de stat, la o sectie nou infiinta in cadrul Universitatii Bucuresti, cu predare in limba franceza si profesori adusi din Franta in mare parte, "Stiinte Umane" se numea (numeste?). 45 de locuri disponibile, 95% dintre canditati erau fete, si o pleiada de Mercedesuri tronau cam straniu in fata cladirii de examinare. Examen la Filozofie pe baza sus-numitului si caraghiosului Manual. Cu aroganta adolescentina imi spun ca nu o sa am prea multe probleme vazind concurenta aproape in totalitate feminina (sa-mi scuzati va rog misoginismul, dar fetele nu prea au stralucit in domeniu vreodata). Dau dovada si de creativitate, nu doar de capacitate de toceala, ceea ce este esential dupa umila mea parere, pe parcursul a vreo 4 pagini jumate' scrise marunt. Rezultatul? Nota 2.
Un alt examen, la Franceza. Proba orala, erau si francezi de fata: 10. (Stiu ca unii prieteni se vor mira tare de tot :)). Proba scrisa: 4.
Examen picat cu brio. Eram siderat. Atit de siderat incit nu am depus nici o contestatie... Si in ziua de azi ma intreb ce s-ar fi intimplat daca o faceam. Adolescentii nu realizeaza cit de urita poate fi fata coruptiei, cit de cruda poate fi lumea in care intra cu capul in nori si cu inima plutind.

Dar macar m-am razbunat in felul meu pe sistemul educational din tara noastra: am ramas repetent un an. Le-am aratat eu lor! :) Tot asa cum Eminescu a ramas repetent la, culmea-culmilor, limba romana. :) Hai ca asta-i buna!
Scuzati-mi va rog comparatia!

Sunday, April 12, 2009

Bunicul meu!

Purta opinci. Doar cind mergea duminica la biserica de pe deal se incalta cu pantofi, isi punea costumul si palaria si urca, singur, catre slujba ce urma sa aiba loc. In rest, purta doar opincile pe care le confectiona singur, in sura. Imi amintesc ca a incercat sa ma invete si pe mine mestesugul confectionarii opincilor, de la tratarea soriciului de porc la modul de tranformare a acestuia in incaltaminte. 100% ecologica dom'le! Dar nu s-a lipit de mine taina asta!
Toti "ciobenii" de pe dealurile din jur isi faceau opincile la "mos Emil". Si, romani get-beget, uitau adesea sa le mai plateasca spre suparerea lui tataia, cum ii spuneam eu.

Avea berbec. La tara, in satul nostru, erau doar doi berbeci la toate oile. Mare rivalitate mai era intre proprietari. Si mare fala era pentru tataie berbecul ala. Ce sa zic, era un exemplar frumos, avea coarne misto, insa mie imi era frica de el ca avea prostul obicei sa loveasca cu capul.

Avea nuc in fundul viei. Un nuc mare, in care stateam ore in sir, singur, privind cimpia Jijiei, dealurile cu crestele impadurite si cerul limpede. Mi-e dor de nucul ala! Dupa moartea bunicului, parca pentru a sublinia si mai bine cit de dezolanta devenise casa bunicilor fara el, nucul a fost taiat. Si via lui tataia arata ca o vie orisicare, fara farmecul pe care il dadea nucul ce trona maiestuos intr-un colt.

Avea o tolba de povestiri fascinante. Din razboi. Spuse la gura sobii, in timp ce el punea "strujeni" (tulpina uscata de porumb) pe foc si mamaia "mesteca maliga", sub un cer acoperit de mii de stele, asezat pe o bancuta facuta dintr-un trunchi de copac, ascultam fara sa ma mai satur aventurile si chinurile celor doi ani de razboi contra Rusiei vazut prin prisma unui taran ajuns caporal, decorat de doua ori (Virtutea Militara si Serviciu Credincios). Prizonierat si eliberare, camarazi carati in spate sub tir inamic, fuga pe cal prin foc incrucisat, iarna in cimpiile nesfirsite ale URSS, foametea, si pamintul natal revazut dupa ani de zile pe care a ingenuncheat sa-l sarute si sa faca o cruce, multumind cerului ca a mai apucat sa il vada. Toate astea aveau un farmec pe care nu-l pot cuprinde in cuvintele mele stingace...

Avea "musteata". Carunta. Si cocheta, prea cocheta in viziunea lu' mamaia, care nu pierdea nici o ocazie sa-l acuze ca-i spurca frumusete de cana atunci cind bea apa si ii intra "musteata" in cana... Nu mai zic ce-i facea atunci cind se radea intr-o oglinda mica si foarte veche! Femeile sint mult mai rele decit barbatii, imi spuneam de pe atunci. Acum stiu ca in unele privinte sint mult mai rele si in altele infinit mai bune...

Asculta Vocea Americii si ii astepta pe americani. In unele seri, dupa ce inchidea toate usile isi regla aparatul de radio, mare cit un dulapior, pe o frecventa bruiata bine de tot. Eu imi amintesc doar "Aici Vocea Americii" si fascinatia pe care o simteam la ideea ca intru in contact clandestin cu potentialii nostri eliberatori, intr-o complicitate muta cu tataia.

Era monarhist. Colectivizarea a fost drama vietii lui. I-a fost luat tot ce avea mai de pret, pamintul, oile, caruta si caii, recoltele lui bogate obtinute pe pamintul primit "de la regele Mihai" pentru participarea la razboiul pierdut de zdrobire a ciumei comuniste. A sarit cu furca la doi activisti de partid pe vremea colectivizarii si se pare ca i-a batut de era sa-i omoare. Biata mamaia iesise din casa si se agatase de el plingind "Emile, lasa-i ca-i omori si avem copii de crescut!" Apoi a fost nevoit sa fuga in padure pina cind neamurile au reusit sa faca o intelegere cu autoritatile din zona pentru a evita arestarea sa.

Facea urda. In cazan, in curte. Si imi dadea sa beau zer fierbinte cu polonicul direct din cazan spre disperarea bunicii care nu aproba aceasta mica salbaticie pe care eu o adoram. Ea imi dadea doar lapte cald si spumos din oala verde in care mulgea vaca. Tataia ii spunea vacii "juchitura" cind il enerva. Iar ciinele, Labus, alb complet si frumos foc, era "sarla sei di cini" in viziunea lui mamaia.

Ma lua la stina. Sa min oile la muls atunci cind ne venea "rindul". Ne prindea noaptea pe deal si nu mai terminam de minat la oi. Tare proasta mai sint oile. Se inghesuiat ca proastele si nu puteai sa comunici nimic cu ele. Cred ca doar gainile sint mai proaste decit oile. Dupa ce punea "cheag" in lapte, il caram in cazan pina acasa prin bezna.

Ma lua la taiat "papusoi" in "tarna". Taiam cu secera porumbul pe un deal indepartat. Eu eram foarte mic si tataie imi dadea o secera cred ca mai mult sa ma joc. Insa eram atit de hotarit sa "fac treaba" incit am taiat o gramada pina la urma, cu pretul unei oboseli crunte. Cind am ajuns acasa am adormit instant si nu m-a mai putut trezi nimeni pentru a minca nici cu palme si nici stropit cu apa. Nu vreau sa-mi imaginez ce a patit tataie de la mamaie pentru starea in care eram eu si pentru faptele mele de vitejie agricola.

Si sint multe altele. Le datorez bunicilor unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilarie. De fapt singurele amintiri frumoase din copilarie. Bucurestiul era un oras groaznic de urit, locul unde salasuia unul dintre cei mai nenorociti si mai grotesti oameni pe care i-am cunoscut. Dar asta e alta poveste.

O sa ne mai vedem tataie!