Bunicul meu!

Purta opinci. Doar cind mergea duminica la biserica de pe deal se incalta cu pantofi, isi punea costumul si palaria si urca, singur, catre slujba ce urma sa aiba loc. In rest, purta doar opincile pe care le confectiona singur, in sura. Imi amintesc ca a incercat sa ma invete si pe mine mestesugul confectionarii opincilor, de la tratarea soriciului de porc la modul de tranformare a acestuia in incaltaminte. 100% ecologica dom'le! Dar nu s-a lipit de mine taina asta!
Toti "ciobenii" de pe dealurile din jur isi faceau opincile la "mos Emil". Si, romani get-beget, uitau adesea sa le mai plateasca spre suparerea lui tataia, cum ii spuneam eu.

Avea berbec. La tara, in satul nostru, erau doar doi berbeci la toate oile. Mare rivalitate mai era intre proprietari. Si mare fala era pentru tataie berbecul ala. Ce sa zic, era un exemplar frumos, avea coarne misto, insa mie imi era frica de el ca avea prostul obicei sa loveasca cu capul.

Avea nuc in fundul viei. Un nuc mare, in care stateam ore in sir, singur, privind cimpia Jijiei, dealurile cu crestele impadurite si cerul limpede. Mi-e dor de nucul ala! Dupa moartea bunicului, parca pentru a sublinia si mai bine cit de dezolanta devenise casa bunicilor fara el, nucul a fost taiat. Si via lui tataia arata ca o vie orisicare, fara farmecul pe care il dadea nucul ce trona maiestuos intr-un colt.

Avea o tolba de povestiri fascinante. Din razboi. Spuse la gura sobii, in timp ce el punea "strujeni" (tulpina uscata de porumb) pe foc si mamaia "mesteca maliga", sub un cer acoperit de mii de stele, asezat pe o bancuta facuta dintr-un trunchi de copac, ascultam fara sa ma mai satur aventurile si chinurile celor doi ani de razboi contra Rusiei vazut prin prisma unui taran ajuns caporal, decorat de doua ori (Virtutea Militara si Serviciu Credincios). Prizonierat si eliberare, camarazi carati in spate sub tir inamic, fuga pe cal prin foc incrucisat, iarna in cimpiile nesfirsite ale URSS, foametea, si pamintul natal revazut dupa ani de zile pe care a ingenuncheat sa-l sarute si sa faca o cruce, multumind cerului ca a mai apucat sa il vada. Toate astea aveau un farmec pe care nu-l pot cuprinde in cuvintele mele stingace...

Avea "musteata". Carunta. Si cocheta, prea cocheta in viziunea lu' mamaia, care nu pierdea nici o ocazie sa-l acuze ca-i spurca frumusete de cana atunci cind bea apa si ii intra "musteata" in cana... Nu mai zic ce-i facea atunci cind se radea intr-o oglinda mica si foarte veche! Femeile sint mult mai rele decit barbatii, imi spuneam de pe atunci. Acum stiu ca in unele privinte sint mult mai rele si in altele infinit mai bune...

Asculta Vocea Americii si ii astepta pe americani. In unele seri, dupa ce inchidea toate usile isi regla aparatul de radio, mare cit un dulapior, pe o frecventa bruiata bine de tot. Eu imi amintesc doar "Aici Vocea Americii" si fascinatia pe care o simteam la ideea ca intru in contact clandestin cu potentialii nostri eliberatori, intr-o complicitate muta cu tataia.

Era monarhist. Colectivizarea a fost drama vietii lui. I-a fost luat tot ce avea mai de pret, pamintul, oile, caruta si caii, recoltele lui bogate obtinute pe pamintul primit "de la regele Mihai" pentru participarea la razboiul pierdut de zdrobire a ciumei comuniste. A sarit cu furca la doi activisti de partid pe vremea colectivizarii si se pare ca i-a batut de era sa-i omoare. Biata mamaia iesise din casa si se agatase de el plingind "Emile, lasa-i ca-i omori si avem copii de crescut!" Apoi a fost nevoit sa fuga in padure pina cind neamurile au reusit sa faca o intelegere cu autoritatile din zona pentru a evita arestarea sa.

Facea urda. In cazan, in curte. Si imi dadea sa beau zer fierbinte cu polonicul direct din cazan spre disperarea bunicii care nu aproba aceasta mica salbaticie pe care eu o adoram. Ea imi dadea doar lapte cald si spumos din oala verde in care mulgea vaca. Tataia ii spunea vacii "juchitura" cind il enerva. Iar ciinele, Labus, alb complet si frumos foc, era "sarla sei di cini" in viziunea lui mamaia.

Ma lua la stina. Sa min oile la muls atunci cind ne venea "rindul". Ne prindea noaptea pe deal si nu mai terminam de minat la oi. Tare proasta mai sint oile. Se inghesuiat ca proastele si nu puteai sa comunici nimic cu ele. Cred ca doar gainile sint mai proaste decit oile. Dupa ce punea "cheag" in lapte, il caram in cazan pina acasa prin bezna.

Ma lua la taiat "papusoi" in "tarna". Taiam cu secera porumbul pe un deal indepartat. Eu eram foarte mic si tataie imi dadea o secera cred ca mai mult sa ma joc. Insa eram atit de hotarit sa "fac treaba" incit am taiat o gramada pina la urma, cu pretul unei oboseli crunte. Cind am ajuns acasa am adormit instant si nu m-a mai putut trezi nimeni pentru a minca nici cu palme si nici stropit cu apa. Nu vreau sa-mi imaginez ce a patit tataie de la mamaie pentru starea in care eram eu si pentru faptele mele de vitejie agricola.

Si sint multe altele. Le datorez bunicilor unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilarie. De fapt singurele amintiri frumoase din copilarie. Bucurestiul era un oras groaznic de urit, locul unde salasuia unul dintre cei mai nenorociti si mai grotesti oameni pe care i-am cunoscut. Dar asta e alta poveste.

O sa ne mai vedem tataie!